Fiecare zi din viață seamănă, pe undeva, cu un perpetuu Halloween. Nu e nevoie de dovleci sculptați sau costume fioroase pentru ca spectacolul să prindă contur. Toți oamenii își aleg cu desăvârșire expresiile și cuvintele, astfel joacă roluri pe o scenă invizibilă.
La fel ca în noaptea de Halloween, când copiii aleargă pe străzi purtând măști care le ascund chipurile, în viața de zi cu zi, adulții ascund cine sunt cu adevărat. Măștile lor nu sunt din plastic sau cauciuc, ci sunt fabricate din zâmbete false, cuvinte de politețe rostite forțat și promisiuni făcute doar pentru a fi uitate.
La prima vedere, totul pare autentic. Un coleg care întreabă cum îți merge ziua, un prieten care te invită la o cafea sau un vecin care te salută politicos. Dar dacă privești mai atent, vezi crăpăturile din acele măști… Privirile fugare, gesturile mecanice și cuvintele care, de fapt, nu spun nimic.
Oamenii sunt maeștri în arta deghizării. Încearcă să fie ceea ce cred că alții așteaptă de la ei, păstrând bine ascunse anxietățile și dorințele lor reale. Cât de des arătăm cu adevărat cine suntem? Cât de des lăsăm masca să cadă? Poate doar în momentele rare, de vulnerabilitate, când ne aflăm față în față cu cineva care știm că nu ne va judeca.
Halloween-ul ne amintește, prin absurditatea lui festivă, de felul în care fiecare dintre noi poartă o mască. Doar că, spre deosebire de noaptea de 31 octombrie, noi nu ne dăm jos deghizările când ajungem acasă. Le purtăm mai departe, zi de zi, conviețuind cu ele până ajung să facă parte din cine suntem.
Poate că adevăratul curaj nu este să porți o mască, ci să renunți la ea. Să fii tu într-o lume care te bombardează cu judecăți. Dar cât de des alegem să facem asta? De cele mai multe ori, preferăm să rămânem ascunși, jucând rolurile pe care ni le-am croit, convinși că este mai sigur să fim ceea ce alții vor să vadă.
Într-un final, poate toți suntem actori într-o piesă infinită. Doar că scena noastră nu are cortine, iar aplauzele sunt, uneori, doar ecoul propriilor noastre iluzii.
0 comentarii